Wednesday, November 19, 2014

VENUS AND MADONNA by Mihai Eminescu ( + Romanian Version)







VENUS  AND  MADONNA

by  Mihai  Eminescu


Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe:
People who would think in legends - all a world who spoke in verse;
I can see and think and hear you - youthful scout which gently nods
From a sky with different starlights, other Edens, other gods.



Venus made of blood-warm marble, stony eyes which often flash,
You embodied in a goddess woman's beauty, charm and dash:
Arms as soft as is the thinking of an emp'ror born a poet;
Woman's own divine attraction, still enticing as I saw it.


Raphael enwrapped in dreaming as below a starry sky
- Just a spirit drunk with light-rays and with Springs that never die -
Saw you and thus dreamed of Eden - flowery and redolent, -
Saw you as a queen of heaven, 'mong the angels' marriment,


And upon the empty canvas traced the God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
Pale complexion framed by gold rays - angel-like yet feminine:
After woman have been modelled angels in the vaults serene.


Thus myself, lost in the darkness of a life bent on the lyre,
Noticed you - a shallow woman, poor in soul and poor in fire -
And I wrought from you an angel, gentle as the magic day,
When, upon a life laid barren, blandly smiles a lucky ray.

Seeing that your face was pallid with a sickly drunkenness
And your lips turned purple, bitten by corruption and excess;
Cruel one, I cast upon you poetry's veil - white and dense
Covering your morbid pallour with the beams of innocence,


I had given you the pale rays which pour, magic and unreal,
On the brow of genius-angels, of angel turned ideal;
I changed demon into vestal, giggles into symphony,
And your leering sidelong glanced into the Aurora's glee.


But by now the veil has fallen! Tearing me from dreams of bliss
You are sobering my forehead with the frost-bite of your kiss
Now I'm looking at you, demon, and my love - quenched, cold, forlorn,
Teaches me to look upon you with the icy eye of scorn.

You appear as a bacchante who has stolen by deceit
Martyrdom's green wreath of myrtle mingled with a maiden's pleat
Holy was the Virgin's spirit, prayer's very counterpart,
While a long spasmodic frenzy pictures the bacchante's heart.


Oh, as Raphael created our God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
I myself have rendered godly what was merely feminine,
Just a cold and leaden woman, barren-hearted, viperine!


Are you crying, child? - Your eyes which abjectly now supplicate -
Can they once more crush and crumble my heart of an apostate?
I have kissed your hand, I'm kneeling, searching your dark, sea-deep eyes
Asking them if you can pardon - humbly I apologize.



Wipe your eyes, abandon crying ! My reproach was out of season -
Cruel, unjust accusation, lacking grounding, lacking reason.
Heart of hearts! E'en though a demon through our love you're sanctified
And I venerate this demon with fair hair, eyes opened wide.

(1870, Translated by Andrei Bantas)








ROMANIAN  VERSION




                                                                                                                                                                                         

Venere și Madonă

de  Mihai  Eminescu  

                                                                                                                                                            

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,
A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer

Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,

Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,
Ș-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie
Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.

Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.


Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț.
Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece,
Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!

*


Plângi, copilă? - C-o privire umedă și rugătoare
Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?
La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,
Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,
Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.



 


No comments:

Post a Comment